Pocăiții și pocăința periculoasă

Unul din cele mai mari obstacole între noi și Isus este o pocăință falsă.

Dar tocmai aici, în acest punct, mulţi pot greşi şi, de aceea, nu mai ajung să primească ajutorul pe care Domnul Hristos doreşte să li-l dea. Aceştia gândesc că nu pot veni la Domnul Hristos până când mai întâi nu se pocăiesc şi că pocăinţa îi pregăteşte pentru iertarea păcatelor lor. Este adevărat că pocăinţa precede iertarea păcatelor; căci numai inima zdrobită şi smerită va simţi nevoia unui Mântuitor. Dar oare trebuie ca păcătosul să aştepte până când va fi pocăit şi numai după aceea să vină la Domnul Isus? Trebuie oare să facem din pocăinţă un obstacol între păcătos şi Mântuitor? (Ellen White, Calea către Hristos, 17)

Oamenii se împart și se polarizează foarte ușor din punct de vedere religios, mai ales într-o societate religioasă, așa cum avem în România. Creștinii din românia sunt ortodocși, câțiva catolici și reformați, iar cea mai disprețuită minoritate o reprezintă „pocăiții.” Chiar dacă creștinismul românesc se află într-un proces de secularizare (merită citit articolul lui Andrei Eugen Lakatos, „Creștinismul în spațiul public românesc: de la interzicere la ignoranță”, din Semnele Timpului, iulie 2012), putem să atribuim românilor cuvintele pe care Pavel le spune atenienilor antici: „În totate privințele vă găsesc foarte religioși.” (Fapte 17:22)

Religios nu înseamnă credincios, cum nici apelativul „pocăit” nu înseamnă un adevărat urmaș al lui Hristos. Pocăința nu indică apartenență la o grupare religioasă. Probabil că toți „pocăiții” știu asta. Însă pocăința ajunge să fie minimalizată în înțelesul ei.

Pocăinţa cuprinde în sine o adâncă părere de rău de păcatele săvârşite şi o continuă ferire de a le mai face. Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat până când nu vom ajunge să simţim păcătoşenia lui; până când nu vom ajunge să-l părăsim cu toată inima noastră, până atunci nu se va produce adevărata schimbare în viaţa noastră. (idem, 14)

Cea mai periculoasă pocăință este pocăința incompletă. Pocăința incompletă, una care seamănă foarte mult cu cea veritabilă, este unul din cele mai mari obstacole între noi și Hristos. Pocăința falsă are sentimentul de vinovăție, are părerea de rău, are dorința de a fi mai bun, însă nu are puterea de a renunța deplin la păcat. Pocăința adevărată, însă, înseamnă o întoarcere completă de la păcat spre neprihănire. „Nu stă în puterea noastră să dăm pe faţă o astfel de pocăinţă; ea se dobândeşte numai prin Domnul Hristos, care S-a înălţat la cer şi a dat daruri oamenilor.” (idem, 16)

Sper că nimeni nu va ajunge la concluzia că obţine favoarea lui Dumnezeu dacă îşi mărturiseşte păcatele sau că ar exista vreo virtute deosebită în mărturisirea păcatelor înaintea oamenilor. Pentru aceasta este necesară o experienţă a credinţei care lucrează prin dragoste şi purifică sufletul. Dragostea lui Hristos va supune înclinaţiile păcătoase. (White, Minte, caracter şi personalitate, 385)

Impresia pe care o crează o rugăciune de mărturisire a păcatului și de cerere de iertare este similară cu cea a unei spovedanii în fața unui preot. Nu se întâmplă în realitate nimic, ci doar o simplă tranzacție psihologică – o „descărcare”. Pocăința biblică nu poate fi asociată cu spovedania. Foarte interesant este că oamenii care practică o astfel de „descărcare” se văd în instanță oameni foarte credincioși. Pocăința reală însă are mai mult. Ea este un dar a lui Hristos, și nu poate fi obținută decât prin contemplarea Mântuitorului.

Adevărata pocăință nu se realizează înainte de unirea cu Hristos. Pocăință care vine de sus cuprinde inima păcătosului abia după ce relația lui cu Isus este reală. Periculos este să crezi că dacă ți-ai mărturisit păcatul ești deja al lui Isus. Pocăința plină de râvnă care se cere credincioșilor din Laodiceea cuprinde trei simboluri spirituale: aur curățit prin foc, haine albe și alifie pentru ochi (Apocalipsa 3:18-20). Însă singurul care le poate oferi este afară și bate la ușă. Abia după intrarea Lui, în momentul cinei spirituale, se oferă aceste daruri: credința care lucrează prin dragoste (vezi White, Parabolele Domnului Hristos, 127), neprihănirea lui Hristos și acuitatea spirituală de a vedea grozăvia păcatului, în cele mai negre culori.

Pilda fiului risipitor nu descrie pocăinţa acestuia, ci dragostea tatălui și nesimțirea filui cel mare. Cuvintele „Și-a venit în fire și a zis: „câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor de foame aici!” (Luca 15:17) sunt doar o conștientizare umană normală că o poate duce mai bine. Este expresia bunului simți (și-a venit în fire), o constatare logică și înțeleaptă, ca și cum ar fi zis că i-a venit mintea la cap. Însă adevărata lui pocăință, chiar dacă nu este descrisă în pildă, are loc după venirea lui acasă și se confruntă cu dragostea neașteptată și necunoscută până atunci a tatălui.

Pocăința pe care o oferă Isus se naște în urma cufundării în dragostea lui Dumnezeu și conștientizării scârboșeniei păcatului care a făcut atât de mult rău încât a schimbat ordinea universului. Acea pocăință nu este din oficiu apanajul „pocăiților”, ci este experiența crescândă și continuă a celor care au înțeles că nu pot face nimic bun, nici chiar pocăința, prin propria lor strădanie și întristare a sufletului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s