Glasul suferinței

2 Samuel 21

20130201-220059.jpg

Pe vremea lui David, a fost o foamete care a ținut trei ani. David a întrebat pe Domnul, și Domnul a zis: „Din pricina lui Saul și a casei lui sângeroase, pentru că a ucis pe gabaoniți, este foametea aceasta.” (2 Samuel 21:1 VDCC)
Mai întâi înțeleg că este vorba de Gabaoniții care au cerut lui Iosua să facă legământ cu ei. Pentru că ei văzuseră cum poporul lui Dumnezeu avea victorie după victorie asupra cetăților canaanite, nu s-au întărit în mândria lor de a nu se supune. Dar nu au îndrăznit să vină sinceri să spună cine sunt, pentru că probabil se găndeau că Iosua ar fi fost fără milă. Așadar au folosit o tactică necinstită, dându-se drept un trib nomad care auziseră de isprăvile mari ale lui Dumnezeu prin poporul Său și veniseră să facă legământ cu acesta. Cuvântul lui Dumnezeu consemnează că Iosua și căpeteniile poporului au făcut legământ cu acești oameni fără să întrebe pe Domnul. Nu ni se spune care ar fi fost rezultatul dacă l-ar fi întrebat pe Dumnezeu, însă ei au comis o greșeală din milă și credulitate.
Apoi e vorba de Saul care a vrut să îi extermine pe gabaoniți „în râvna lui pentru copiii lui Israel și Iuda.” El încerca să asculte o poruncă divină de alungare a canaaniților din țară, însă nu a cercetat istoria sfântă pentru a găsi legământul făcut cu Gabaoniții. De asemenea, de așteptat de la Saul, a fost că nici el nu a întrebat pe Domnul. De data aceasta greșeala este din râvnă pentru lucrarea lui Dumnezeu.
Acum să vorbim despre foametea din vremea lui David. Este ușor să înțelegem la prima citire că Dumnezeu și-ar fi pedepsit poporul pentru că nu și-au respectat legământul cu Gabaoniții. Dar dacă presupunem că foametea, provocată de secetă, probabil, a fost produsul acțiunii divine, de ce Dumnezeu nu a fost mai prompt? De exemplu, atunci când Acan a luat din lucrurile date spre nimicire, imediat a fost obsevată lipsa lui Dumnezeu, și au fost înfrânți la Ai. Un alt exemplu este chiar de pe vremea lui Saul. Când era în război cu Filistenii, într-o zi Saul provoacă oștirea ca să nu mănânce nimeni nimic până când aveau birunța. Ionatan, neștiind despre acest legământ, găsește miere în pădurea prin care trece armata, și mănâncă. În aceeași zi Saul întreabă pe Dumnezeu dacă să atace pe filisteni, iar Domnul nu răspunde nimic. Atunci Saul imediat face legătura cu legământul făcut cu armata, și că cineva ar fi putut să încalce legământul. Se trage la sorți înaintea Domnului, și, interesant, sorțul cade pe Ionatan (vezi 1 Samuel 14). Și acum, întorcându-ne la foametea din 2 Samuel 21 ce nu a fost foametea pe vremea lui Saul? De ce a trebuit să pedepsească un popor întreg pentru greșelile unui împărat care oricum a fost pedepsit pentru că nu asculta de Dumnezeu?
În primul rând, nu Dumnezeu a produs foametea respctivă. Dumnezeu nu se ocupă cu crearea de condiții neprielnice de trai. Există ocazii când seceta sau războiul sau bolile sunt privite ca pedeapsă a lui Dumnezeu pentru un păcat anume, însă în acele cazuri există o avertizare cu privire la nenorocirea care urmează. De exemplu seceta de trei ani de pe vremea lui Ilie. Avertizarea a venit anterior, și era o manifestare directă a dragostei lui Dumnezeu, căci Dumnezeu pedepsește pe cine iubește. Însă nici atunci nenorocirea nu este produsul puterii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu își manifestă puterea prin nenorocire, ci prin creație. Biblia ne prezintă multitudinea de nenorociri care s-au abătut asupra poporului Său pentru că El nu a mai protejat poporul din pricina neascultării repetate. Nenorocirea nu este produsă de Dumnezeu, ci de lipsa Lui. În cazul foametei de care vorbim, nu există nici o avertizare. Nu era nici un păcat care trebuia pedepsit. Faptul că cineva este al lui Dumnezeu nu înseamnă că este ferit de absolut orice întâmplare nefericită. Și creștinii adevărați se îmbolnăvesc de cancer, au accidente, li se usucă recolta, etc. Cine crează aceste nefericite întâmplări? Știm că diavolul există, și că „de la început a fost un ucigaș.” Însă Dumnezeu, ca suveran peste creație și tată al copiilor Săi, îngăduie acele neplăceri asupra lor cu un scop bine definit – desăvârșirea sufletului lor.
Dumnezeu „profită” de situația creată de Satana pentru ca tot răul să fie întors spre bine. Astfel că, David îl caută pe Dumnezeu, și îl întreabă pe El ce să facă. Traducerile Bibliei urmăresc mentalitatea traducătorului, și implicit și a noastră, pentru că de mult ori, fiind oamenii coabitari ai aceleași culturi, ajungem să împărtășim aceleași concepții. De aceea, traducerea Cornilescu urmărește cauza suferinței, prin cuvintele „din pricina lui Saul.” Însă în originalul ebraic nu apare cuvântul „pricină” sau ceva sinonim. Apare în ebraică particula el, care arată nu cauza, ci direcția. Astfel, Dumnezeu nu indică aici cauza suferinței, ci Mai degrabă arată că El o îngăduie cu un scop. Foametea a fost o ocazie în care David s-a cercetat pe sine însuși, s-a apropiat de Dumnezeu, iar El l-a îndrumat spre a simți împreună cu cei ofensați (chiar dacă nouă ni se pare dură rezolvarea).
Glasul suferinței nu ne va spune cauza ei, ci ne va chema spre a găsi o direcție la Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s