Moartea unui bădăran

În dimineața aceasta, în jurul orei 4, m-am trezit tulburat de un vis, și pentru că n-am mai reușit să adorm, m-am hotărât să vi-l împărtășesc. Mă gândesc că visul acesta s-a născut din mulțimea de frământări pe care le-am avut când am pus capul pe pernă în seara anterioară, frământări legate de opiniile iscate în jurul ultimelor întâmplări care au zguduit zona de nord-vest a Bisericii Adventiste din România.

Se făcea că eram într-o piață, aceeași piață în care cu foarte mulți ani în urmă Isus scrisese cu degetul pe nisip și salvase de la linșare acea femeie păcătoasă. Piața aceasta se transformase într-un fel de tribunal cetățenesc în care se aduceau tot felul de acuzați, mai vinovați sau mai puțin vinovați, pentru a fi achitați sau pentru a scăpa de ei. De-a lungul vremii, această piață fusese martoră la tot felul de „deliberări”, unele care treceau prea ușor cu vederea fapte cutremurătoare pe motivul citării memorabilelor cuvinte: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra.”
Locul părea sinistru. Privirile întunecate și inchizitoare ale celor ce erau împrăștiați prin piață mă făceau să mă simt un intrus sau un răufăcător. Deodată, toate aceste holbări s-au reorientat spre zona în care era târâtă o femeie. Părea prinsă în adulter. Doamna, care nu dădea deloc impresia de ușurătate, se purta atât de natural încât aveai impresia că era prea obișnuită cu locul și tratamentul acesta. Mulțimile s-au adunat în jurul ei ca la circ. Pe margine stăteau rudeniile și copiii femeii, unii micșori, alții adulți – oameni respectabili. Cei mai de seamă din familia ei încercau fără prea mare succes să o apere, căci lumea deja își căuta pietre sau orice obiecte suficient de dure pentru a arunca în ea.
Pe margine stătea un tânăr lângă o tablă agățată de un perete. În mâna dreaptă ținea un muc de cretă și cu stânga strângea la piept pe unul din micuții doamnei. Tânărul se apropie de unul din cei care încercau să o apere pe acuzată și îi șoptește câteva lucruri la ureche. Parcă timpul se oprise. Se făcuse o tăcere atât de mare că am reușit să aud șoapta tânărului chiar de unde eram eu, și de obicei la astfel de evenimente stau pe ultimul rând. „Mama voastră e victima unei înscenări puse la cale de cutare și cutare”, a șoptit tânărul, din păcate ultimele cuvinte nu le-am putut înțelege. Doar am putut să văd șocul pe fețele celor prezenți. Citeam în ochii lor acea sclipire pe care o ai atunci când înțelegi ceva punând cap la cap lucrurile – doamna nu putea să fie prinsă în adulter și să fie singură. Citeam în ochii lor acea tulburare pe care o ai atunci când nu îți vine să crezi despre cine e vorba – ori oameni prea importanți, ori oameni prea inocenți, ori ambele.
Pe când deja au fost trimiși niște oameni să-i caute pe făptașii cu pricina, liniștea fusese spartă de niște zgomote ciudate. Tânărul rupsese un lemn dintr-un gard și începu să râcâie pe pământul bătătorit și pietrificat al pieței, scriind parcă niște cuvinte, cu scârbă și cu energie în același timp. Femeia fusese pierdută din vedere, deja fiind luată pe brațe de unii din fiii ei. Toată atenția era acum spre tânărul care făcea să țiuie urechile tuturor, scrâșnind din lemnul verde, dar tare, pe care îl folosea. Pe moment mă așteptam ca unul câte unul să lase umilit capul în jos, să scape piatra și să plece într-o atitudine de umilință. Însă vedeam cum, pe măsură ce oamenii citeau ce se afișa la picioarele lor, se înverșunau din ce în ce mai inexplicabil. Apropiindu-mă, puteam să văd foarte clar că în pământ fuseseră săpate toate detaliile tărășeniei și felul în care biata doamnă fusese umilită de un personaj sus-pus și fără scrupule în tandem cu o anonimă ce părea inocentă.
Mulțimea începu să fiarbă și să se polarizeze, unii pro, iar mulți contra. Copiii femeii care mai rămăseseră acolo s-au împărțit și ei între cele două tabere. O voce din mulțime a spart tăcerea: „Cine te-a pus judecător între noi? Nu cumva ai de gând să ne omori și pe noi cum ai făcut cu alții dinainte? Te știm noi cine ești!” „Cine îți dă dreptul să scrii pe pământ? Te crezi cumva Cel care scrie cu degetul? Nu vezi că faci o blasfemie scrijelind cu bucata aia de lemn necioplit?”
În timp ce tânărul scria energic, dând pe față ororile unui individ care au necinstit o doamnă, cineva a aruncat o piatră. Apoi a venit alta și altele. Nu era atâta piatră în piața aceea câte pietre se îngrămădeau peste bietul om, căci parcă pietrele se nășteau în mâinile celor ce le aruncau.
După ce ultima piatră a căzut peste morman, unul din fiii doamnei se întoarce spre unul din frații lui și-i spune cu o bucurie pe care o ai când spui o experiență: „Ce bine că Dumnezeu a scăpat-o pe mama noastră din mâna acestui bădăran!”
Apoi m-am trezit.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
(De aici mă voi adresa celor care au urechi de auzit, și înțeleg despre ce am scris mai sus. Îmi cer iertare că nu voi da explicații celor care nu știu la ce mă refer.)
Visul meu e o ficțiune. Orice asemănare cu realitatea nu este pură întâmplare. Pentru că nu îmi doresc ca acest vis să se împlinească, vă întreb cu respect: De ce să moară acest bădăran?
Pentru că a îndreptat spre biserică familia disperată în căutarea unei soluții?
Pentru că a oferit bisericii pe tavă rezolvarea unui caz dificil?
Pentru că a riscat imaginea lui în biserică pentru ca presa națională să nu umilească biserica?
Orice mare păcat ar fi făcut omul acesta prin articolul pe care l-a scris în presă nu poate fi pus pe aceeași treaptă cu acela care a provocat marele scandal prin comportamentul lui. Dacă avem o idee de dreptate, să nu o zdrobim lovind acum în cel care a arătat un păcat. Unde este dreptatea dacă ne scandalizează mai mult numirea păcatului pe nume decât păcatul în sine? Și chiar dacă vorbim despre răzbunare a unui profesoraș (pe care doar Dumnezeu o poate citi în adâncul inimii), putem să punem aceasta la egalitate cu adulterul unui pastor/director de școală creștină?
Spălarea rufelor se face în familie – îmi veți spune. Da, atunci când lucrurile se petrec pe scena familiei. Dar când se întâmplă pe scena publică, n-ai cum să eviți publicul. Poziția de director de liceu nu este o funcție internă în cadrul bisericii. E vorba de o instituție publică. Nu erau doar rufele familiei noastre, ci și ale Inspectoratului, ale internetului care deja era pătat de acele imagini care începuseră să circule liber.
Am convingerea că articolul la care fac referire a avut obiectivul clar de a detașa faptele unui om de imaginea Bisericii și a Liceului. Am convingerea că trebuie să ne rugăm pentru păcătos și să ajutăm împreună la repararea imaginii Liceului pătată nu de acel jurnalist, ci de cel care a fost subiectul articolului. Pentru că e vorba de un slujitor al Cuvântului, cei care suntem angajați în aceeași lucrare ar trebui să tremurăm pe genunchi, pentru că nimeni nu este imun la ispită. „Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.”

9 gânduri despre &8222;Moartea unui bădăran&8221;

  1. Fapta directorului este oribila. Sunt femeie si ma pun în locul sotiei lui. Fapta tinerei este oribila, caci, minora sau nu, la 17 -18 ani stim foarte bine ce facem, nu-i ca si cum am fi avut 12 ani. Fapta „jurnalistului” este tot oribila si am avut nevoie de tot atâtea lamâi ca sa citesc articolul lui cât pentru murdaria directorului. De ce, oare? Pentru ca acest articol colcaie de ipocrizie. Chipurile, trage alarma ca sa protejeze în viitor „copiii dumneavoastra”, dar în realitate spune: ” Aveti grija, unde trimiteti copiii la scoala ca daca vreunul se mai trezeste victima acestui gen de perversi, voi face totul ca sa-i admirati pubisul neepilat pe retelele sociale”. Daca voia sa „protejeze” elevii, scria articolul fara sa publice pozele fetei ( la prima lectura chipul nu era blurat ci numai barat de o simbolica bara neagra: fata era perfect recognoscibila !) Îl înfiereaza pe director care „rataceste suflete nevinovate” dar insulta sufletul respectiv ( eleva perversa, eleva porno, etc…) Scopul lui nu e „curatirea bisericii”, caci nu e nevoie sa fii pastor ca sa stii ca nu astfel se curateste biserica, nu cred ca acum biserica este mai curata, ci „caderea unui cap” – care, între noi fie vorba, merita sa cada!
    Asa ca… eu nu as vrea sa moara „badaranul ” ci sa înceteze de a fi…

  2. Cât despre probitatea profesionala… zero ! Nu stiu cum functioneaza jurnalismul în România caci sunt plecata de mai bine de un sfert de secol. Dar aici, printre salbaticii din vest, un jurnalist se multumeste cu prezentarea clara, succinta a faptului, fara implicare emotionala si fara comentarii personale. A, sigur, când este vorba de magazine de scandal (Close, Voici, Gala), acolo, da, este mai mult dantela decât fapt concret. Dar aceste reviste sunt dispretuite pe scara larga în populatia cu scaun la cap. O fi mai evoluat jurnalismul în România, mai stii?
    Asa ca mi-ar placea ca domnisoara în cauza – careia nu-i scuz atitudinea – sa treaca pe aici si sa citeasca comentariul meu: Ia intenteaza tu un proces celor doi barbati, ca vei câstiga , cu siguranta, despagubiri serioase. Directorului pentru abuz asupra unei minore si „jurnalistului” pentru atingere la viata privata, la intimitate. Chiar daca erai majora în momentul faptelor, tot vei avea câstig de cauza. Si atunci m-as bucura ca au fost pedepsite atât adulterul, cât si ipocrizia fiindca amândoua sunt pacate LA FEL DE GRAVE !

  3. Carmen Nicolae a spus bine ce a spus. Una este relatarea faptelor, alta este ‘coloratura’ articolului. Chiar ma intrebam daca nu cumva aceasta nu este o incercare a ziaristului de a fi promovat inspre revista cancan sau stiu eu ce alt tabloid mai este prin Bucuresti…
    Nimeni nu scuza fapta, nici macar incercarea de a-l desconspira pe director, era nevoie, mai ales daca biserica nu a avut o reactie pana la aparitia articolului. Dar de aici si pana la a pune detaliile picante in articol e drum lung. Cine stie, poate ziaristul chiar doreste sa ajunga printre ‘mitici’.

  4. Am visat si eu ceva, tot pe la patru … Se facea ca mergeam prin aceeasi piata descrisa în visul talentatului Daniel, tinând de mâna o doamna serioasa dar care se adaptase un pic secolului nostru si hainele ei nu aveau nimic comun cu cele ale Amish-ilor. Aceasta doamna era profesoara mea si ma durea inima când auzeam, pe alocuri, critici acerbe asupra moralitatii ei dubioase, dupa parerea unor trecatori. Eu o stiam femeie serioasa: cursurile pe care le-am primit de la ea au construit în mine ceva mai bun decât as fi fost, fara ea…Totusi, putini o stimau si o admirau, iar altii – cei mai multi – nici macar nu o bagau în seama, preocupati de problemele lor.
    Ori, deodata, aparu în mijlocul pietei un tânar agitat, care începu sa strige cât îl tineau bojocii:
    – Lumeeeeeee! Lumeeeeeee! ascultati aici !!!
    Trecatorii se întoarsera, avizi de senzational ca atenienii lui Pavel, ciulind urechea
    – Lumeeeeee!, vedeti voi pe femeia aceasta? Despre care se spune ca e o destrabalata? Pai nu e, fratilor, dar veniti numai sa vedeti ce se întâmpla în casa ei când e întoarsa cu spatele! Orgii, fratilor, pornografie, nu gluma, veniti sa vedeti gratuit si fara riscuri! Fiindca, stiti cine organizeaza aceste party? Chiar intendentul casei ei !
    Dintre trecatorii care o admirau unii se facura mici altii strigau, nu, nu nu se poate, Cei care o criticasera începura sa topaie dansul ploii si sa rânjeasca diabolic iar cei care nu o bagasera în seama, care nici nu stiau cine este doamna în cauza, începura sa dea din cap a lamurire: „vedeti,, e mai bine sa fii gay”, „feriti-va oameni buni de casa ei ca o sa va treziti goi-pusca pe retelele sociale!”
    În zadar tânarul , de acum ragusit de atâta strigat, încerca sa spuna ca , de fapt , femeia e serioasa, saraca, nu se mai auzea nimic. Trecatorii nu aveau în gând decât orgiile din casa ei.
    Unii , având asupra lor niste megafoane începura sa urle în ele de se auzea peste munti si peste vai asa încât în scurt timp vestea ajunse la capatul pamântului, mai dihai ca Evanghelia vesnica .
    De atunci, tânarul asteapta coroana de martir…

  5. Inteleg indignarea ta, Daniel Cirt. Totusi, da-mi voie sa o exprim si eu pe a mea. Nu cunosc protagonistii si nu sunt de partea nimanui. Am o privire neutra asupra celor intamplate, si consider ca lucrurile stau putin altfel decat le vad prezentate aici. Am vazut acest articol pe facebook, si am oftat, pentru ca aceste lucruri nu ar fi trebuit niciodata sa circule pe internet, oricat de mare ar fi fost frustrarea, sau dorinta de dreptate, fie a ta, fie a bisericii. Nimic nu justifica aparitia acestor evenimente pe pagini publice. Mi-a atras atentia aceasta afirmatie a ta: „Unde este dreptatea dacă ne scandalizează mai mult numirea păcatului pe nume decât păcatul în sine?” Nu scandalizeaza numirea pacatului pe nume, ci MODUL si MANIERA in care acel „profesoras” scrie un articol, cu pretinsa dorinta de a numi pacatul pe nume. Pacatul putea fi „numit pe nume” intr-un articol cu stil concis, serios, fara detalii, fara a insista pe aluzii si amanunte indecente, si mai ales fara FOTOGRAFII, si inca ce fotografii! In numele dreptatii a publicat el fotografii porno, si ironii, si aluzii, acolo? Era nevoie de ele? Era nevoie de un stil atat de ironic, pentru niste fapte atat de grave? Mai era nevoie sa „indrepte” imaginea bisericii, spunand de bine despre ea, dupa ce a lovit cu sarcasm? Ma indoiesc. In lumea civilizata, autorul acestui articol ar trebui sa plateasca daune pentru distrugerea imaginii acelei fete. Iar in ce priveste imaginile lui Orban Antal si acel video in care el predica, eu ma intreb serios: Ce scop au acestea? Era nevoie de ele, pentru a numi pacatul pe nume? Nicidecum. Era nevoie DOAR de cateva cuvinte de dezaprobare, pe care le putea spune sub o forma decenta, lipsita de artificii senzuale si de imagini atat de indecente. Ma intreb: ce ar fi fost de mine, daca fiica mea ar fi fost acolo, in acele fotografii? Sau daca era fiica ta, ce simteai, vazandu-i fotografiile multiplicate pe facebook in pozitii indecente ? La fel considerai ca e ok, fiindca mai mult conteaza dreptatea, decat orice altceva? Cat timp crezi ca ii va trebui acestei fete, ca sa infrunte privirile tuturor celor care au citit ziarul si au vazut acolo trupul ei, pe care markerul nu l-a acoperit in intregime? Ce simte ea, familia ei, sora ei? La toate aceste lucruri ar fi trebuit sa se gandeasca autorul articolului, care sacrifica oamenii pentru dreptate. Sunt profund indignata pentru modul in care el a considerat ca face dreptate, dar si pentru modul in care tu, in acest articol, minimalizezi gestul acestui jurnalist, sau profesor, sau ce este. Cu fiecare multiplicare a acestor imagini pe internet, se multiplica si calvarul acestei fete si a familiei ei. Dorinta de dreptate e mare, insa ce pacat ca distrugem vieti si apoi rasuflam usurati ca s-a facut dreptate. Imi cer scuze pentru stilul direct si pentru multele interogatii. Nu sunt trageri la raspundere, (fiindca nu sunt NIMENI ca sa fac asta), sunt doar exprimarea indignarii.. . Cu tot respectul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s