Sola Fide – Dilemele mântuirii după 500 de ani

Acum 500 de ani, Luther a țintuit pe ușa bisericii din Wittenberg cele 95 de teze ale îndreptățirii prin credință. Acestea au căzut ca o bombă în peisajul religios din vremea aceea, spulberând teologia meritelor și dărâmând fundamentul sacramental-penitențial al bisericii.

Dacă Luther a spus că suntem mântuiți prin credință, nu întrebăm doar CUM suntem mântuiți, ci și DE CE? Din ce să fim mântuiți, de ce să fim îndreptățiți?

De ce să fiu mântuit?

În timpul călugăriei sale la Erfurt, Luther s-a întâlnit cu Romani 1:17, care în limba latină suna cam așa:

Justitia enim Dei in eo revelatur…

Dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea…

Expresia „dreptatea lui Dumnezeu” i-a umplut sufletul de groază. Toate încercările lui de a-L mulțumi pe Dumnezeu — rugăciunile sale, postul, stările de veghe, faptele bune — l-au lăsat cu o conștiință deznădăjduită. Trecea prin stări de dispreare din cauza eșecurilor sale și fierbea de mânie împotriva lui Dumnezeu.

Luther scria la un moment dat despre stările lui sufletești, și felul în care îl percepea pe Dumnezeu:

„Nu-L iubeam, ci de fapt, Îl uram pe acel Dumnezeu care îi pedepsea pe păcătoși; și, printr-un murmur monstruos, tăcut, dacă nu chiar blasfemiator, clocoteam de mânie împotriva lui Dumnezeu.”

Tensiunea dintre starea de păcat și dreptatea lui Dumnezeu, la care se adaugă și căutarea asiduă după un Dumnezeu al harului, acestea l-au condus pe Luther în final să descopere principiul Sola Fide. Însă realitatea crudă de la care a pornit a fost starea păcătoasă în care se găsea. Definirea păcatului este esențială pentru definiția îndreptățirii prin credință. Ce este păcatul?

  • o faptă?
  • o boală?
  • o revoltă?

Și în acest context, Luther s-a luptat cu câteva concepții medievale cu privire la păcat și îndreptățire la care a trebuit în final să renunțe pentru a descoperi strălucirea din Sola Fide.

Nomianismul – faptele bune le răscumpără pe cele rele

Această filosofie la modă în vremea medievală (și încă purtată și azi) l-a blocat o perioadă pe Luther în descoperirea îndreptățirii. Gabriel Biel, unul din filosofii nomianiști, spunea:

„Primești exact pentru ce ai plătit.”

Și oricât ni s-ar părea de logică această declarație, pe care o auzim și în secolul XXI în cărți și speach-uri de dezvoltare personală, atunci când o aplicăm la mântuire ne conduce spre o fundătură. Cărțile de dezvoltare personală sunt foarte bune, însă ele nu au nici o putere în domeniul mântuirii.

Nomianismul conducea pe căutătorii de mântuire spre medicamentul pe care îl oferea biserica prin sacramente. În scrierile lui Biel, omul câștiga merite prin accesarea sacramentelor. Astfel că Luther a ajuns să creadă că Dumnezeu, prin puterea sa ordinată, S-a angajat să ofere har fiecărui om care face tot ce poate mai bine. În 1515 Luther scria:

„Astfel, întocmai cum Legea a fost un îndreptare care i-a pregătit pe oameni pentru a-L primi pe Hristos, tot așa, făcând ce este mai bun în noi ne expunem harului.”

Deci, Dumnezeu nu îi mântuia decât pe aceia care echilibrau faptele lor rele cu suficiente fapte bune. Aceste fapte bune erau o condiție preliminară oferirii și primirii harului.

În acest context al nomianismului, Luther se lupta cu faptele lui rele. Devreme ce numai păcatele enumerate la spovedanie puteau fi iertate, Luther era obsedat de idea că ar fi putut scăpa din vedere un anume păcat. Își mărturisea păcatele, iar după o vreme, de teama de a nu fi scăpat vreun păcat, se spovedea din nou, amintind aceleași păcate.

La un moment dat, mai marele mănăstirii, Staupitz, l-a șocat pe Luther prin aceste cuvinte:

„Ia ascultă, frate Martin, dacă ai de gând să te spovedești atât de mult, de ce nu faci ceva vrednic de spovedit? Omoară-ți mama și tatăl! Comite adulter! Și să nu mai vii pe-aici cu atâtea vorbe goale și păcate de nimica!”

Aceste cuvinte ale lui Staupitz l-au trezit pe Luther să vadă că ceea ce preceda harul și iertarea nu erau faptele bune, primirea harului nu era precedată de ascultare, ci de neascultare și fapte rele, de revoltă deschisă. Luther spune mai târziu că Staupitz l-a ajutat să se îndrepte spre rănile celui mai drag Mântuitor, singura cale de scăpare din disperarea lui.

Astfel, Luther a renunțat la teoria nomianistă, în care se urmărea păcatul doar ca o faptă care trebuia în primul rând contrabalansată de o altă faptă bună pentru ca cea rea să fie iertată. Păcatul este mai mult decât o faptă, este o atitudine.

Misticismul

Scrierile mistice au fost și vor fi întotdeauna citite. Acestea forțează pe cititor să stoarcă din sufletul său acele resurse care să îl conecteze de puterea infinită.

Studiind aceste scrieri, Luther credea că avem în noi o scânteie a conștiinței, imposibil de stins, în omul natural, ceea ce medicul numește puterile naturale dinăuntru. Acest misticism vede păcatul ca pe o boală, iar medicamentul ajută corpul să lupte împotriva acestei boli. Și atunci, harul lui Dumnezeu este doar oferit ca un sprijin acestei scântei, pentru ca Dumnezeu să se nască în suflet.

„Într-o astfel de unire, sinele este cufundat în Dumnezeu întocmai ca o picătură de apă în marea cea adâncă.”

Acest concept îl găsim și în scrierile păgâne, începând cu theoza, sau îndumnezeirea lui Platon. În acest concept înseamnă o reuniune mistică a sufletului omenesc cu Mintea Divină și obținerea gnosis-ului (cunoaștere) ezoteric prin meditație.

Luther credea că cei slabi în credință au fost cei pe care Dumnezeu i-a luat sub oblăduirea Sa pentru a-i perfecționa și trata. Slăbiciunea lor nu era privită întocmai ca păcat, din cauza că tratamentul lor începuse deja. Iar Hristos este bunul samaritean care îl duce pe peregrin, pe jumătate mort și pe jumătate viu la infirmerie (biserică), pentru a fi îngrijit în vederea vindecării.

Spre deosebire de căutarea nomianistă după iertare, căutarea mistică se străduiește să găsească în propria ființă acele resurse care să convingă pe Dumnezeu să ofere iertarea. Luther, molipsit de îndoială spunea: „Am fost eu oare cu adevărat pocăit la spovedanie, sau pocăința mea este motivată de frică?” La acest punct, simțea că se probușeste în abisul disperării până acolo încât dorea să nu fi fost creată nici o ființă umană. Iar această ură față de sine s-a îndreptat în cele din urmă spre Dumnezeu.

Experiența lui îmi aduce aminte de C.S. Lewis care povestește la un moment dat, în cartea lui Surprins de bucurie, felul în care a renunțat la credința în Dumnezeu. Una din etape a fost și așa numita falsa conștiință. De fiecare dată când se ruga, Lewis se întreba: „Am fost sincer în rugăciune? Chiar am zis această rugăciune din tot sufletul?” Și invariabil, răspunsul sineului era negativ. Și încerca din nou, cu aceeași insuficiență multiplicată. Apoi și-a propus un standard, o realizare pe care să o urmărească la fiecare rugăciune, în care să observe o intensificare a imaginației și a simțirii. Aceste standarde de „realizare” a minții, autoimpuse, l-au dus spre o regresie infinită, rămânând tot mai flămând din punct de vedere spiritual. În final, a renunțat la rugăciune, și la credința în Dumnezeu.

Întorcându-mă la Luther, încercarea mistică de a prinde iertarea divină l-au dus în final la disperare, la ură, la revoltă. Așa a descoperit Luther că păcatul este o revoltă nebunească, nu doar o boală, o slăbiciune pasivă sau o lipsă a binelui. Calea mistică vrea să trezească dinlăutru puterile amorțite de boala păcatului, când de fapt păcatul nu ne-a îmbolnăvit – păcatul ne-a omorât.

Așa a părăsit Luther și calea mistică a mântuirii, în care păcatul este o boală pe care ai contactat-o involuntar.

Starea extrem de precară a omului înaintea lui Dumnezeu constă în faptul că omul este complet gol, secat de toate resursele naturale, inclusiv de ultima fărâmă de bine. Păcatul primar a constat în primul rând în necredință față de Dumnezeu, în încrederea în rațiunea umană și nu în Cuvântul lui Dumnezeu, și asta înseamnă rebeliune.

Despărțirea de Augustin

Scrierile lui Augustin, deși aveau o vechime de peste 1000 de ani, dominau peisajul teologic în timpul lui Luther. Pentru Augustin, îndreptățirea înaintea lui Dumnezeu era progresivă, bazată tot pe idea păcatului ca boală. Erai îndreptățit în momentul în care puteai fi declarat sănătos, adică fără păcat.

În 1515, cu doi ani înainte de publicarea celor 95 de teze, Luther scrie un comentariu la Romani 1:17. În dreptul expresiei „dreptatea lui Dumnezeu revelată”, Luther scrie 18 rânduri cu citate din Augustin și Aristotel. Iar după expresia „dinspre credință la credință”, urmează 24 de rânduri cu citate din Augustin. Iată unul din aceste citate:

„Viața creștină este întotdeauna o căutare și o strădanie de a fi făcut îndreptățit, chiar și în clipa morții.”

Acest chin continuu, de a fi mereu în incertitudinea de a fi acceptat sau nu de Dumnezeu, de a nu știi niciodată dacă ești copilul lui Dumnezeu sau nu, poate duce la cele mai sumbre disperări sufletești, o agonie care ori de va omorî fizic, ori spiritual.

În 1517, Luther scrie din nou un comentariu la Romani 1:17. De data asta reformatorul spune:

„Augustin s-a apropiat mai mult decât toți învățații de înțelesul pe care l-a vrut Pavel, dar nu l-a atins. La început l-am devorat pur și simplu pe Augustin, dar am renunțat la el când ușa spre Pavel s-a deschis și când am știut ce este cu adevărat justificarea prin credință.”

Apoi conchide cu această frază celebră: Sola fide justificate. Numai credința îndreptățește!

Limbajul lui Luther trece de la imagistica medicală la cea de tribunal. Dumnezeu ne declară drepți, acceptând neprihănirea lui Hristos, care este străină naturii noastre, și o consideră ca fiind a noastră.

Suntem socotiți neprihăniți nu pe baza vindecării noastre treptate, ci pe baza victoriei complete a lui Hristos pe cruce.

În tradiția medievală, chiar și credința era o virtute teologică, alături de speranță și dragoste. În felul acesta credința era meritorie. Însă Luther începe să înțeleagă credința în termenii relației cu Dumnezeu, ca încredere. Și atunci nu credința în sine justifică, nu cauzează existența harului, ci este doar mijlocul, organul receptor al harului divin.

Simul iustus et pecator

Ceea ce a ascuțit și mai mult diferența între teologia medievală și poziția lui Luther a fost exprimarea lui că de îndată ce suntem îndreptățiți, suntem simul iustus et pecator, în același timp neprihăniți și păcătoși. Din punct de vedere juridic, suntem priviți de Dumnezeu ca neprihăniți, datorită neprihănirii lui Hristos la care noi nu am contribuit cu nimic. Dar natura noastră rămâne păcătoasă atâta vreme cât suntem pe acest pământ.

Isus povestește pilda fariseului și vameșului care s-au dus la Templu să se roage. Fariseul se vede deja un om drept, și exprimă lucrul acesta în rugăciune. În schimb, vameșul își vede păcătoșenia și o mărturisește. Isus concluzionează că mai degrabă vameșul s-a întors acasă socotit neprihănit. Asta înseamnă că nu a mai fost el păcătos? Nicidecum. Dar în ochii lui Dumnezeu el era neprihănit.

Luther a fost acuzat că justificarea numai prin credință este doctrina mântuirii doar pentru cel muribund, și că astfel a deschis ușa pentru antinomianism, prin care omul este scutit de necesitatea respectării legii morale. El a accentuat că adevărata credință în Hristos duce la o credință activă, care dă rezultate în fapte:

„Da”, spui tu, „dar nu poate oare credința să justifice fără faptele Legii?” Ba da, este adevărat. Dar unde este credința? Ce se întâmplă cu ea? Unde se arată? Deoarece, cu siguranță nu trebuie să fie un lucru nefolositor, surd sau mort; trebuie să fie un pom viu, roditor, care aduce rod.

Luther a acceptat neprihănirea lui Dumnezeu mai întâi înțelegând faptul că păcatul din care avem nevoie să fim scoși nu este doar suma faptelor noastre rele, pe care să le contrabalansăm cu fapte bune. Păcatul nu este doar o stare de boală, pe care am primit-o fără să participăm la ea activ.

Păcatul este o stare de necredință, revoltă deschisă și rebeliune nebunească împotriva lui Dumnezeu. Iar asta duce la înțelesul justificării prin credință – în momentul în care crezi în Isus Hristos, Dumezeu cel drept te declară neprihănit, și te privește ca și cum nu ai fi păcătuit niciodată, deși tu ești un mare păcătos.

Ai aici și versiunea VLOG

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s