Sola Gratia, Harul neprețuit – După 500 de ani

Există doar două tipuri de religii în lume: religia harului și restul religiilor. La o analiză mai atentă, și restul religiilor vorbesc despre har, sau despre favoarea zeului, însă aceasta trebuie câștigată. Ceea ce face unicitatea creștinismului este faptul că favoarea lui Dumnezeu nu trebuie câștigată, ea este deja a noastră. Așadar, când vorbim despre har, e în joc caracterul lui Dumnezeu.

Principiul Reformator enunțat acum 500 de ani era prezent în gândirea creștină cu mult timp înainte. La Conciliul de la Orange din 529, unul din canoane afirma:

„dacă cineva face ca ajutorul harului să depindă de umilința sau ascultarea omului, și nu este de acord că este chiar un dar al harului însuși că suntem ascultători și umili, acela contrazice pe apostoli, care au zis: „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit?” (1 Corinteni 4:7) și „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt.” (1 Corinteni 15:10)”

Pe măsură ce desfășurăm istoria, confuzia cu privire la harul lui Dumnezeu devine din ce în ce mai vizibilă. În creștinism s-au strecurat idei străine, păgâne, și, harul a devenit din ce în ce mai „ieftin”, adică mai puțin important, mai puțin prețuit. Așa se face că observăm o diferență de nuanță în exprimarea unuia din canoanele Conciliului din Trent, 1563, Conciliul Contrareformei:

„Dacă cineva zice că omul poate fi îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin propriile lui fapte, fie că au fost făcute prin învățăturile naturii umanie, fie prin lege, fără harul lui Dumnezeu prin Isus Hristos — să fie anatema.”

O analiză atentă a textului descoperă că nu se exclud rolul de ajutor al faptelor în îndreptățire. Canonul de mai sus afirmă că pe lângă faptele proprii, este important și harul lui Dumnezeu.

Ceea ce face ca Sola Gratia să fie o revoluție este cuvântul sola, care înseamnă numai, doar. Exclusivitatea harului distinge creștinismul pur de restul religiilor.

Apostolul Pavel în scrisoarea lui către Tit face una dintre cele mai frumoase declarații despre har (Tit 2:11-12):

Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat  şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie,” (sublinierea ne aparține)

Harul face distincția dintre credința creștină și păgânătate, adică religiile păgâne, restul religiilor. Deși în religiile păgâne există idea de har, acesta trebuie câștigat de către omul căutător.

Cum s-au născut „restul religiilor”?

Ne vom întoarce destul de mult în timp, la prima familie a lumii, Adam și Eva, și cei doi băieți ai lor, Cain și Abel.

Când s-a născut Cain, prima pereche vedeau în copilul lor împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui (Geneza 3:15). Pentru Adam și Eva, Cain era darul căpătat de la Dumnezeu (Geneza 4:1), copilul făgăduinței. Iar când s-a născut Abel (care înseamnă abur, sau deșertăciune), Cain devine copilul favorit.

Crescând ca cel favorit, copilul acesta a simțit că i se cuvine totul, iar dacă face o boacănă poate să impresioneze cu talentele lui pentru a nu-și pierde statutul de favorit.

Scena jertfei îl arată pe Cain ca unul care voia să aducă o jertfă mai bună decât Abel. Cain dorea să impresioneze pe Dumnezeu, cu alte cuvinte, dorea să facă ceva să-și asigure favoarea lui Dumnezeu. Însă, surpriză, sacrificiul lui nu este primit, și asta îl plasează aparent pe Abel în postura de copil favorit, iar lucrul acesta a stârnit cea mai puternică invidie din partea fratelui mai mare.

Sacrificiul lui Cain reprezintă eforturile omenești aduse înaintea lui Dumnezeu pentru a fi acceptate ca motivație pentru a fi iertați de toate relele noastre. Cain a ales ca să aducă rezultatele muncii sale pentru a-L convinge pe Dumnezeu că merită să fie favoritul Lui. Abel a adus o jertfă la care el nu a contribuit. Viața mielului jertfit nu era rezultatul eforturilor lui Abel. Era darul lui Dumnezeu. Acesta este simbolul harului.

Ca o paranteză, Abel nu a fost favorizat de Dumnezeu. Dragostea Lui se revărsa în egală măsură și către Abel, și către Cain. Neacceptarea jertfei lui Cain avea de a face cu adevărul mântuirii, iar adevărul nu este negociabil.

Cain îmi aduce aminte de fratele mai mare din Pilda fiului risipitor, acel copil cuminte, sârguincios, care muncește până la epuizare, pentru a impresiona sau atrage atenția tatălui. Acesta rămâne perplex când vede că cel mic primește o favoare fără să o merite.

Religiile păgâne au acest lucru în comun – fă ceva să câștigi favoarea lui Dumnezeu. Pe vremea răspândirii creștinismului în primul secol al erei noastre, cele mai răspândite ritualuri în zona Imperiului Roman aparțineau religiilor de mistere. Acestea cerea inițierea, iar cei inițiați erau favoriții zeului. Câștigarea favorii zeului se făcea prin ritualuri și prin abstinență. De fapt, în religiile de mistere nu există un crez sau o doctrină, ci doar ritualuri, modalități prin care să fii privit mai bine de zei.

Spre deosebire de religiile de mistere, care nu erau dogmatice, Platon pune în formă filozofică, doctrinară, alte religii păgâne. „Religia” lui Platon, pusă în termeni filozofici, arată o cale de mântuire, de îndumnezeire (theoza) prin cunoaștere (gnosis). Însă și această cunoaștere era mistică. Dar și această formă religioasă este una care vrea să câștige prin efort propriu unirea cu divinitatea.

Dumnezeu nu are favoriți

Ispita câștigării favorii poate să afecteze fiecare religie, fiecare denominațiune. Ne place să credem că propria noastră confesiune este superioară celorlalte, și asta ne-ar pune oarecum într-o poziție favorizată față de celelalte credințe.

Dacă ai mai multe cunoștințe spirituale sau biblice decât alții, ai impresia că mântuirea ta e mai sigură, ca și cum mântuirea ar fi prin cunoaștere.

Dacă te abții de la anumite lucruri, fie mâncare sau distracții, ai impresia că ți-ai asigurat mântuirea mai mult decât alții, ca și cum mântuirea ar fi datorită abstinenței, sau faptelor bune.

Uneori întâlnesc persoane care doresc să-și schimbe apartenența religioasă, alții cer botezul, motivația principală fiind mântuirea. Îți schimbi apartenența religioasă atunci când dorești să te alături unui grup cu ale cărui credințe te identifici. Însă statutul de membru într-o anumită biserică nu te mântuiește.

Dumnezeu nu mântuiește aparținătorii anumitei biserici mai mult decât ai alteia. Fundamentul mântuirii nu este nici volumul de cunoștințe, nici numărul de lucruri de la care te abții, nici biserica de care aparții. Fundamentul mântuirii este HARUL LUI DUMNEZEU.

Dacă va fi cineva mântuit, va fi datorită lui Dumnezeu, caracterului Său bogat în har! Dumnezeu nu are favoriți!

Reforma nu s-a terminat cu Luther

Reformatorii au dorit atât de mult să sublinieze adevărul cu privire la Harul lui Dumnezeu, încât au ajus într-o extremă care întuneca mai degrabă caracterul lui Dumnezeu.

Calvin sublinia faptul că suntem mântuiți doar prin har, mântuirea este doar în Dumnezeu, este doar inițiativa Lui. Noi nu putem face nici măcar un lucru bun pentru mântuirea noastră, nici măcar să alegem binele. Și dacă nu putem alege să acceptăm harul, Calvin a tras concluzia că harul este irezistibil, nu poate fi respins, adică am fost predestinați să alegem harul, iar cei care nu îl aleg, au fost predestinați să fie pierduți.

Dacă suntem predestinați înseamnă că noi nu avem o voință liberă, ceea ce Luther chiar a declarat în comentariul lui către Galateni:

„Învățăm că toți oamenii sunt în totalitate depravați. Condamnăm voința liberă a omului, puterea lui, înțelepciunea lui și neprihănirea lui. Spunem că obținem harul doar prin mila lui Dumnezeu, prin meritul lui Hristos.”

Reformatorii au dorit să scoată în evidență harul și caracterul lui Dumnezeu, și au sfârșit în a-L înfățișa pe Dumnezeu ca unul care favorizează pe cei care îi predestinează pentru a fi salvați. Mai mult decât atât, predestinația Îl face pe Dumnezeu responsabil de pieirea veșnică a unor oameni care nu au avut posibilitatea să aleagă liber.

Reforma merge mai departe

Reforma nu a fost un eveniment de acum 500 de ani, reforma este un proces, care trebuie să continue și după 500 de ani.

Astfel, după Luther și Calvin apare un teolog protestant olandez, Jacob Arminius, care a susținut că harul poate fi respins. Apoi John Wesley, întemeietorul Metodismului a mers pe linia lui Arminius, predicând la un moment dat că predestinația este o blasfemie, pentru că Îl zugrăvește pe Dumnezeu mai rău decât diavolul.

George Whitefield, prietenul lui Wesley, care credea în predestinație, l-a rugat pe acesta să nu publice și să nu mai predice vederile lui. Wesley nu a putut ține pentru el adevărul acesta, și o vreme cei doi au mers pe căi separate. Însă harul lui Dumnezeu i-a adus împreună din nou, deși Whitefield și-a păstrat convingerile.

După moartea lui Whitefield, Wesley a fost întrebat dacă îl va vedea pe Whitefield în ceruri. Wesley a răspuns: „Nu, doamnă, mă tem că nu.”

Doamna care l-a întrebat a rămas dezamăgită, spunând că se temea că acesta va fi răspunsul. Însă Wesley a continuat:

„Doamnă, cred că nu m-ați înțeles. George Whitefield a fost o stea atât de strălucitoare pe firmamentul slavei lui Dumnezeu, și va sta atât de aproape de tron, încât unul ca mine, care sunt mai mic decât cel din urmă, nu va putea nici măcar să-l zărească.”

Dacă este să fixăm care este moștenirea Reformei, spiritul umilinței lui Wesley poate să primească titlul acesta. Nu faptul că eu cunosc mai multe despre Dumnezeu, sau am cunoștințe mai corecte decât alții îmi dă dreptul la mântuire, ci doar harul lui Dumnezeu mă poate duce și pe mine în cer.

În cartea sa Tragedia Veacurilori, Ellen White aruncă o privire în viitor, la momentul când Isus va veni a doua oară, și se va arăta pe norii cerului:

„În fața prezenței Sale, „toate fețele îngălbenesc”; peste cei care au respins mila lui Dumnezeu, cade groaza disperării veșnice. „Inima îi e mâhnită, îi tremură genunchii și toate fețele au îngălbenit” (Ieremia 30, 6Naum 2, 10). Cei neprihăniți strigă, tremurând: „Cine poate sta în picioare?” Cântarea îngerilor se oprește și urmează un timp de înspăimântătoare tăcere. Apoi, glasul lui Isus se aude zicând: „Harul Meu vă este de ajuns”. Fețele neprihăniților se luminează și bucuria umple toate inimile. Iar îngerii, dând tonuri mai înalte, cântă iarăși pe măsură ce se apropie de pământ.”

Mântuiții din toate veacurile vor putea identifica harul lui Dumnezeu ca fiind singura putere care i-a salvat.

Harul neprețuit

Aristotel numește divinitatea ca fiind „Mișcătorul nemișcat.” Augustin, și apoi lui Toma d’Aquino, au important filozofia lui Aristotel în gândirea teologică creștină. Astfel că în perioada medievală Dumnezeu era privit ca acest mare mișcător nemișcat, care nu poate fi mișcat de nimic.

Însă Biblia Îl descrie altfel pe Dumnezeu. De când omul a căzut în păcat, Dumnezeu a plecat în căutarea omului. Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este mișcat de propriul har, și devine harul întrupat.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. (Ioan 3:16)

Jim Bakker, fostul teleevanghelist care predica evanghelia prosperității, a fost condamnat la închisoare pentru fraudă. Totodată, a fost implicat într-un scandal sexual împreună cu secretara lui. După ani buni de închisoare, părăsit de soția lui, de toți prietenii și disprețuit de cei din spatele gratiilor, Bakker își deplângea și totodată își accepta starea pe care o merita.

Într-o zi, Bakker spăla latrinele închisorii. Gardianul îl anunță că a venit cineva în vizită la el. Bakker se gândește pe moment să se schimbe, însă până la urmă hotărăște să se înfățișeze înainte celui care îl vizitează exact așa cum era, murdar și plin de mirosuri respingătoare.

Când ajunge în camera de vizită, îl aștepta marele evanghelist Billy Graham. Când s-au văzut, amândoi au fost șocați, fiecare de celălalt. Billy Graham, neștiind ce să spună, se apropie de Bakker și îl strânge în brațe.

Bakker mărturisește mai târziu în cartea lui I Was Wrong („Am fost greșit”), că acea îmbrățișare i-a schimbat viața.

Așa este harul lui Dumnezeu, este mila nemeritată a lui Dumnezeu pentru noi. Din nefericire, prețuim harul din ce în ce mai puțin.

Acum, după 500 de ani de la Reformă, oamenii au o nevoie disperată să vadă strălucind caracterul lui Dumnezeu, harul Său. Fiecare din noi putem fi un rezultat al acestui har neprețuit.

P.S. Vezi și versiunea VLOG

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s