Dacă Reforma se oprește aici, Luther nu a schimbat nimic

La 31 Octombrie 2016, Biserica Lutherană și cea Catolică semnează un document ecumenic de unitate creștină. În acest document, Biserica Catolică recunoaște meritul lui Luther și declară că are de învățat din punct de vedere teologic de la reformatorul german:

„În lumina unei înnoiri evidente a teologiei catolice în cadrul Conciliului Vatican II, catolicii de azi pot să aprecieze preocupările de reformare ale lui Martin Luther și le pot privi cu mai multă deschidere decât a fost posibil vreodată.”

Papa Benedict de asemenea a recunoscut modalitățile prin care persoana și teologia lui Martin Luther a pus în discuție o provocare teologică și spirituală pentru teologia Catolică de azi când, în 2011, el a vizitat Mănăstirea Augustiniană din Erfurt, unde Luther a trăit ca și călugăr aproape 6 ani. Papa Benedict a comentat:

„Ceea ce i-a ocupat mintea lui Luther a fost întrebarea cu privire la Dumnezeu, pasiunea lui profundă și forța motrice a întregii sale vieți — „Cum să găsesc un Dumnezeu al harului?” — această întrebare l-a străpuns în inimă și stă la baza tuturor căutărilor sale teologice și lupte interioare. Pentru el, teologia nu a fost doar o îndeletnicire academică, ci și lupta pentru el însuși, care de fapt era lupta pentru și cu Dumnezeu. „Cum să găsesc un Dumnezeu al harului?” Faptul că această această întrebare a fost forța motrice a întregii sale vieți nu a încetat să creeze o impresie asupra mea. Pentru cine mai este astăzi o preocupare — chiar și printre creștini? Ce mai înseamnă întrebările cu privire la Dumnezeu în viețile noastre? În predicarea noastră? Majoritatea oamenilor, chiar creștinii, pleacă de la presupunerea că Dumnezeu nu este în mod fundamental interesat de păcatele și virtuțile noastre.”

În acest context, ce mai înseamnă biruitorii fiarei din Apocalipsa 15:2? În ce fel mai poate Protestantismul să ducă Reforma mai departe, în acest context în care se pare că Roma a făcut aceste schimbări semnificative de optică? Care este mai departe direcția Reformei?

Aici, Protestantismul se poate împărți în trei:

  • cei care se întorc către Roma, și o îmbrățișează
  • cei care continuă să urască Roma, doar ca să nu-și piardă identitatea de Protestant
  • cei care trăiesc reforma pe care Roma nu o poate îmbrățișa niciodată

Roma nu a ieșit din inima Reformatorilor

În 1527, doar la 10 ani după publicarea celor 95 de teze ale lui Luther, protestanții execută pe primul om din motive religioase. Totul se întâmplă în Zurich, domeniul marelui reformator Ulrich Zwingli, cunoscut pentru pietatea și profunzimea credinței sale.

Felix Manz este condamnat de Zwingli și consiliu că refuză să renunțe la „erorile și capriciul său”. Este luat de acasă și dus spre râul Limmat. Pe drum, convoiul trece prin piața de pește a orașului, unde Manz le vorbește oamenilor, dar un preot reformat încearcă să-l facă să tacă. Ajungând la râu, este luat într-o barcă, și dus în aval, spre lacul Zurich. Ajungând pe lac, Felix Manz este legat de un par în timp ce se ruga: „În mâinile tale, o, Dumnezeule, îmi pun duhul meu”  și apoi este înnecat în apă. După execuție, toate proprietățile lui sunt confiscate de guvernul din Zurich.

Care era vina lui Felix Manz? El predica rebotezarea, pentru că botezul trebuie să fie o confesiune a unei persoane adulte. Manz dorea să ducă mai departe reforma prin separarea bisericii de stat. Ca o ironie, a fost botezat întru moarte de către guvernul Reformat din Zurich.

A fost mult mai ușor ca reformatorii să iasă din Roma, decât să scoată Roma din inima lor. Reformatorii au condamnat anumite aspecte doctrinare ale sistemului papal, însă acum foloseau aceleași metode. Dacă sistemul papal executa pe împotrivitori din motive greșite, reformatorii credeau că o puteau face din motivele lor corecte, biblice.

Creștinismul poate fi împărțit în două mari ere: pre-Constantinian și post-Constantinian. Înainte de Constantin cel Mare, statul era ostil bisericii creștine. Odată cu schimbarea politicii constantiniene, statul devine aliatul bisericii, sau invers. Așa se naște biserica-stat, sau statul-biserică. Această uniune, ca dintre o femeie călare pe fiară (vezi Apocalipsa 17), a fost continuată de către Reformatori vreme de câteva decenii.

În Geneva, în cei 5 ani ai domniei terorii din biserica-oraș-stat al lui Jean Calvin, reformatorul și-a dat girul pentru 58 de sentințe cu pedeapsa cu moartea și 76 de persoane exilate.

O soartă cruntă a suferit Michael Servetus, un doctor, om de știință și cercetător al Bibliei. El fusese ani de zile prietenul apropiat al lui Calvin, împreună rezistând autorității Bisericii Catolice. Servetus l-a înfuriat pe Calvin pentru că îi trimisese acestuia o copie a Institutelor Religiei Creștine ale lui Calvin cu anumite comentarii și adnotări critice pe margini. Servetus a fost acuzat de erezie și arestat. El a cerut să fie executat prin decapitare, pentru a nu avea parte de o metodă mai brutală, precum arderea pe rug, dar Calvin și consiliul Genevei i-au refuzat cererea.

În data de 27 Octombrie 1553, oamenii lui Calvin au strâns lemne verzi, neuscate, pentru ca Servetus să fie „prăjit” încet, de viu, începând de la picioare. I-au agățat de gât exemplarul adnotat, simbol al ereziei lui. Timp de 30 de minte Servetus țipa cerând mila și rugându-se lui Isus, până când flăcările l-au înnecat. Cum a fost posibilă această condamnare? Conciliul din Geneva a declarat cu câteva luni înainte că Institutele Religiei Creștine este o doctrină sfântă împotriva căreia nici un om să nu vorbească.

Dacă Protestantismul nu este decât hrănirea urii religioase, el nu își are rostul. Protestantismul a început bine, dar trebuia să se separe nu numai fizic de Roma, ci și din punct de vedere spiritual. Metodele trebuiau schimbate, spiritul trebuia schimbat, reforma trebuia dusă mai departe. Într-un articol din 1894Ellen White punctează care trebuie să fie diferența esențială dintre Protestantism și Roma:

„Protestantismul este incapabil de unire cu romanismul, dar trebuie să fie atât de separat de principiile papalității, precum este estul de vest… Papismul este religia naturii umane… ei trebuie să aibă o formă de religie care are cele mai mici cerințe spirituale și de tăgăduire de sine, și înțelepciunea umană nesfințită nu îi va duce la a detesta papismul, ei sunt în mod natural înclinați către prevederile și doctrinele ei.” (sublinierile îmi aparțin)

Marea provocare a Protestantismului nu este să-și mențină la cote înalte ura față de catolici, ci să se dezică în propria ființă de religia naturii umane!

Religia naturii umane

Înainte de apariția Protestantismului, înainte de stabilirea superiorității episcopului de Roma, înainte chiar de înființarea Biserici Creștine, putem observa religia naturii umane chiar în acțiunile ucenicilor lui Hristos.

Când Isus este prins în Getsemani, Petru sare și taie urechea slujitorului marelui preot. Câtă precizie și finețe în execuție la acest pescar neobișnuit cu mânuirea sabiei! Credeți că a fost ceva de genul: „Stai să vezi cât de bun sunt, și îți dai puțin din ureche, că dacă nu vă potoliți, aveți de a face cu mine!”? Sau poate că sărmanul Petru a încercat să nimerească direct capul lui Malhu. Oricare ar fi fost motivația lui Petru, Domnul îl mustră: „Bagă sabia în teacă!” Oare cum ar suna această mustrare pentru protestanții de azi?

Dar să mergem și mai înapoi. Pentru că nu au fost primiți într-un sat al samaritenilor, reacția „religioasă” a ucenicilor a fost mustrată de către Domnul:

A trimis înainte nişte soli, care s-au dus şi au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să-I pregătească un loc de găzduit. Dar ei nu L-au primit, pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre Ierusalim. Ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi! Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.” Şi au plecat într-alt sat.

Religia naturii umane privește pe unii oameni mai prejos decât alții.

În religia naturii umane, eu am dreptate, tu ești greșit;

Isus îmi aparține cu exclusivitate, tu ești eretic;

Sunt mai bun decât tine, deci trebuie să fiu deasupra ta;

Așadar te voi face să te supui, căci dezacordul nu este permis.

Este interesant de studiat contextul în care fiii tunetului vor să-i mistuie pe samaritenii îndărătnici. În Luca 9 îl vedem pe Petru cum face acea mărturisire că Isus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Apoi Domnul le vorbește de „cruce”, de propria cruce, și de crucea lor, care trebuie luată zilnic (probabil ucenicii au înțeles să ia crucea pentru a-i așeza pe eretici pe ea :). Apoi urmează Schimbarea la față, în care Isus le fixează în minte că El este Fiul slavei. Pogorându-se de pe munte, Isus exclamă „o, neam necredicios, până când vă voi suferi”, și cu toate acestea vindecă acel copil lunatic. Urmează discuția cu privire la cine este mai mare (iată, în sfârșit exprimarea clară a religiei umane), și apoi un schimb de replici între Isus și ucenici, care merită analizat mai îndeaproape:

Ioan a luat cuvântul şi a zis: „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi”. „Nu-l opriţi”, i-a răspuns Isus, „fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi”.

Adică, în mintea ucenicilor existau doar două variante:

  1. Dacă ești cu noi, ești cu Isus
  2. Dacă nu ești cu noi, nu ești cu Isus

Însă Isus le răspunde total contrar așteptării lor de a fi apreciați și le spune ceva de genul:

  • El este cu Mine, chiar dacă nu este cu voi

A duce Reforma mai departe înseamnă a scoate din inimile noastre spiritul supremației Romei, religia naturii umane.

Religia lui Hristos

Spre deosebire de religia naturii umane, religia lui Hristos este cea a renunțării la sine, din dragoste pentru Dumnezeu și oameni. Isus spune în Luca 9:23:

Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze.

În joc este felul în care îl înfățișăm pe Dumnezeu celor din jur. Acest lucru începe cu un lucru dificil – lepădarea de sine. Jurnalistul creștin Malcolm Mugridge spunea:

„Creștinismul nu a fost găsit nesatisfăcător când a fost încercat, ci a fost considerat greu și lăsat neîncercat.”

Cei mai mulți atei din lumea occidentală provin dintr-un mediu creștin. Mulți dintre ei au renunțat la credința creștină pentru că nu au văzut dragostea lui Hristos trăită de cei care o predică și o ascultă.

Dumnezeu așteaptă arătarea adevăraților reformatori, adevăraților protestanți care vor trăi reforma așa cum Roma, și religia naturii umane, nu va putea niciodată. Impresia că a rămâne protestant înseamnă să ataci biserica majoritară ne duce pe o linie moartă. Ellen White atinge acest subiect:

„Este necesară o studiere mai atentă a Cuvântului lui Dumnezeu. Îndeosebi cărţile Daniei şi Apocalipsa ar trebui să fie studiate aşa cum nu au fost studiate niciodată înainte, în istoria lucrării noastre. Cu privire la puterea romană şi la papalitate, am putea să avem mai puţine de spus în anumite privinţe, dar ar trebui să atragem atenţia la lucrurile pe care profeţii şi apostolii le-au scris sub inspiraţia Duhului lui Dumnezeu. Atât prin profeţie, cât şi prin evenimentele descrise, Duhul Sfânt a formulat lucrurile în aşa fel încât să-i înveţe pe oameni să rămână în afara atenţiei, ascunşi în Hristos, iar Domnul Dumnezeul cerurilor şi Legea Lui să fie înălţate.” (sublinierea îmi aparține)

Ca să putem rămâne lângă adevăr, avem nevoie să ne lăsăm stăpâniți de „Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte, dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şiva fi în voi.” (Ioan 14:17). Duhul adevărului este numit Mângâietor, iar în acest context, Isus le spune ucenicilor (Ioan 14:27)

Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.

Duhul adevărului este cel al mângâierii și al păcii. Isus a venit nu ca să piardă pe oameni, ci să-i mântuiască. Iar pentru asta, Reforma trebuie să ajungă la o maturitate a dragostei – Dragostei de adevăr, și dragostei pentru oameni.

Jan Huss, unul din predecesorii Reformei protestante, a scris despre visul lui dintr-o noapte în timp ce era închis în închisoare datorită convingerilor și predicării sale. Huss vede în vis cum el aduce în biserică niște portrete ale Domnului Hristos. Însă imediat au năvălit niște oameni care au dat jos portretele și le-au călcat în picioare. Somnul i-a fost tulburat, și s-a trezit.

În noaptea următoare a visat din nou, s-a întâmplat exact la fel, însă de data aceasta nu s-a mai trezit. Visul a continuat cu o scenă uluitoare. După ce portretele Domnului Hristos pe care le pusese Huss înaintea oamenilor au fost călcate în picioare, au intrat în încăpere mulți oameni care au adus cu ei alte portrete ale Domnului, mult mai frumoase, mult mai luminoase, iar acestea au fost așezate mai sus, ca toți să le poată vedea.

Huss scria impresionat de acest vis, mărturisindu-și durerea că oamenii vor denatura lucrarea lui prin care a încercat să-L înalțe pe Hristos. Dar s-a bucurat și a lăudat pe Dumnezeu pentru că această lucrare nu avea să se termine atunci. Mai mulți oameni, mai talentați și mai pregătiți decât el, aveau să îl înfățișeze pe Domnul Isus înaintea oamenilor în culori mult mai luminoase. Reforma nu avea să se termine atunci. Ea trebuie să continue, înălțându-L pe Hristos, caracterul Său și lucrarea Sa forme tot mai atrăgătoare.

Reforma trebuie să continue! Hristos trebuie să fie înălțat.

P.S. Urmărește varianta VLOG

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s